COLECTIA FRANZ BINDER (catalog selectiv online)

 

Călătoria lui Franz Binder în Bhar al-Ghazal
1860 - 1861 1

Franz Binder călătorește pe Nilului Alb în anii 1860-1861, pe vremea când regiunea nu era decât o imensă pată albă pe harta cunoașterii. Privite în ansamblu, întâlnirile europenilor cu Africa însumau deja secole numeroase. Continentul intrase din timpuri străvechi într-un circuit mediteranean ce părea a fi suficient necesităților ivite în valurile succesive ale trecerii timpului. Contactele cu zona africană se înmulțesc pe măsură ce ne apropiem de secolul al XIX-lea, dar se mărginesc, în bună măsură, la regiunile de coastă, chiar și atunci când contururile sunt definite cu oarecare exactitate. Abia anii 1840 - 1880 vor marca ducerea la bun sfârșit a procesului complex de determinare geografică și etnografică a Africii Centrale.

Ultima perioadă amintită numără o prezență destul de importantă a europenilor la Khartoum și, de acolo, spre izvoarele Nilului, necunoscute încă. Alături de francezi, italieni sau germani, apoi de englezi, poate fi numărat și Franz Binder, ardeleanul plecat de mulți ani de pe meleagurile natale. Spirit iscoditor și dornic de noutate, negustor iscusit, el reușește să facă față celor mai neașteptate situații. Călătoria lui Binder pe cursul superior al Nilului Alb, în regiunea Bhar al-Ghazal, are loc cu ocazia preluării unui domeniu: zeriba Malzac2.

Rândurile care urmează îi vor prezenta cititorului câteva dintre momentele călătoriei lui Franz Binder, așa cum le-a trăit el însuși, le-a notat și, mai apoi, le-a povestit într-un șir de relatări publicate în presa transilvăneană a vremii.

Călătoria începe în sâmbăta de 15 noiembrie 1860, când Franz Binder, cu trei ambarcațiuni pleacă din Khartoum, orașul în care Nilul Alb se unește cu Nilul Albastru. La 17 noiembrie ajunge la Getena, dar nu poate pleca de acolo în ciuda vântului prielnic, întrucât etapele tradiționale ale unei călătorii pe Nil nu pot fi încălcate cu ușurință: " . din păcate, a trebuit să mai poposim aici", povestește Binder cu regret. "Este obiceiul ca toate corăbiile care poposesc pe Râul Alb să petreacă aici câteva zile și câteva nopți." "Aici, în ultimul sat mahomedan, marinarii și soldații se cinstesc cu merissa."3 , în timp ce Binder își ia și el rămas bun de la doi prieteni aurari, care, după obiceiul țării îl conduc la țărm și îi aduc fiecare câte o oaie.

Vasta regiune a Râului Gazelelor, Bhar al-Ghazal, practic necunoscută europenilor la acea vreme, se apropie. Zona, străbătută de mii de râuri și râulețe, care în sezonul ploios devine o imensă întindere de apă, cu își ia numele de la un afluent vestic al Nilului Alb: format în apropiere de Wau, acesta se varsă în Lacul No, unindu-se astfel cu marele fluviu. În ciuda climatului destul de puțin salubru, spațiul este intens locuit de grupuri etnice variate ca număr și cultură, cu multe dintre ele Franz Binder intrând în contact în cursul marii lui călătorii. Evenimentele plecării din Getena, cu despărțirile și darurile tradiționale, rămân în urmă, depășite de flora și fauna luxuriantă, specifice fluviului. După Turna il Chadna4 , primul loc de descărcare din Kordofan, apar - ne spune Binder - "primii cocori regali și exemplare din ibisul sfânt, o sumedenie."5 Până la apusul soarelui, cu vântul nordic prielnic navigației, vasele se apropie de insulele shilluk-ilor și intră în imensa mlaștină a sad-ului6 . "Prin aceasta pătrunsesem deja în sălbăticie - își notează Binder. Râul era izolat, pe o rază de câțiva kilometri, de desișuri sălbatice și de trestie de zahăr. Insule plutitoare păreau că-i schimbă cursul. Nu o dată s-a întâmplat ca echipajul să trebuiască să elibereze drumul și să tragă de pe mal vasele, cu ajutorul unor funii lungi."7 Bineînțeles fauna devine din ce în ce mai exotică și mai abundentă. Binder o înregistrează cu ochiul naturalistului și cu condeiul observatorului fin, surprinzând un spațiu perfect structurat, în care fiecare specie pare să-și găsească locul exact, fără a o amenința pe cealaltă: "Acolo era o vânzoleală de bibilici și de obișnuitele maimuțe [.]. Cam douăzeci-treizeci de maimuțe sar prin fiecare copac și nici o pasăre nu zboară. Iar maimuțele nu ating cuiburile păsărilor."8

Același registru pacific pare să-i învăluie și pe unii din locuitorii acelor meleaguri, răsfrângându-se asupra relațiilor dintre ei. Țăranii dongolezi din Helet il Danagla, ne spune Binder depășind localitatea în seara zilei de 19 noiembrie, "după ce Sudanul a fost ocupat, s-au retras aici conviețuind pașnic cu shillukii de pe malul estic și cu populațiile baggara de pe malul vestic."9 Aparență, desigur, pentru că, așa cum povestește călătorul nostru, aici unde oamenii și cirezile de vite împart întinsele pășuni cu sălbăticiunile, primejdiile nu lipsesc între oameni. Traficul de sclavi e încă un fenomen viu în regiune. ". un anume Taki-Mohamet-Cher10 , dongolez care a locuit mulți ani, odinioară, în Helet Kaka11 ", posedând arme de foc și aliat cu baggara selimi, "îi vâna și extermina pe bieții negri shilluk", notează el în jurnal12. De altminteri, îi va observa semnele și urmele câteva zile mai târziu: "pe mai multe insule am văzut sate pustiite ale shillukilor. Aceștia fuseseră alungați de baggara și de Mohamet Cher."13 Binder, care îl va întâlni, se va delimita de el cu fermitate: "De îndată ce am auzit părerile și concepțiile acestui om, am poruncit să plecăm."14

În acest cadru, în care nici raidurile intertribale nu sunt o raritate, realizarea contactelor cu oamenii locului nu se face cu ușurință. Orice vizitator e un potențial pericol, iar fuga devine prima reacție. În zorii zilei de 20 noiembrie - notează Binder în relatarea sa - "am observat câțiva pescari shilluk cu bărcile lor făcute din jumătăți de copac. Dar cum ne-au zărit cum au dispărut retrăgându-se spre mlaștini."15 Situația se repetă și când e vorba de negrii din tribul baggara selimi, care, de îndată ce le-au zărit ambarcațiunile "au dispărut repede, țipând 16 . La un strigăt, i-au urmat și vitele în galop."17

Cu condei de observator atent, Franz Binder surprinde peisajul specific Nilului Alb. Natura se manifestă în atotputernicia ei vegetală: "De aici începând, copacii vor dispărea treptat. Pe malurile întinse se văd câțiva tamarini și copaci kakamot, iar pe insule plante agățătoare și ambaci18. Aici începe să crească trestia de zahăr sălbatică. În unele locuri râul este astupat de plante. Apar porțiuni întregi din aceste plante, care se întind cât vezi cu ochii. Pe acolo, corăbiile își croiesc drum cu greu."19 Fauna nu este nici ea mai prejos. Pericolul pândește de pretutindeni. Prudența legată de necunoscut rămâne caracteristica principală a comportamentului, dictată de fragilitatea omului și de precaritatea ambarcațiunilor. Combinația de îndrăzneală și de temeri e admirabil decupată în descrierea unor întâlniri neașteptate și prea apropiate între oameni și animalele uriașe, stăpâne în mediul lor de origine. Pe la ora cinci după-amiază - povestește Binder - "în timp ce un soldat stătea la cârmă, am auzit un țipăt și o izbitură. Un hipopotam al cărui pui era ascuns în papură, s-a apropiat de vas. Intenția sa era de a-și apăra puiul. Credea că omul de la cârmă l-ar putea amenința. Din fericire cârma era solidă, așa că a rezistat loviturii. Vâslașul a căzut ce-i drept în apă, dar s-a ales numai cu spaima. După aceea au fost trase mai multe gloanțe în direcția hipopotamului, astfel că nu s-a mai încumetat să se apropie de om."20 Notațiile lui Franz Binder pe teme etnografice nu sunt numeroase și, așa cum se întâmplă în toate relatările epocii, ele apar sporadic și deseori mascate sub informații legate de alte domenii - științele naturii, istorie, economie. - marcând cu destulă exactitate situația științelor în epocă. Datele posedă specificitatea conferită de primul impact, cu observații de ordin psihologic care transmit cititorului savoarea frustă a cunoașterii individuale a expediționarului și ineditul, deseori periculos, al călătoriei adevărate, atât de diferită de confortul asigurator al deplasării turistice. Popasul "lângă o comună foarte mare, împărțită în cel puțin 80 de sate și așezări mai mici"21 devine sursa unei astfel de experiențe: ". pe la miezul nopții am fost treziți de tobele de război ale negrilor. M-am speriat. Am sărit din pat, am luat armele și am ieșit din cabină."22 Noroc cu cei care cunoșteau ținuturile și care, printr-o simplă explicație, repun lucrurile în albia obișnuitului: tobele nu sunt de război. Râsul vine liniștitor peste alarma inutilă: "Când m-au văzut cei care păzeau vasele atât de înarmat și agitat au început să râdă și m-au întrebat ce se întâmplă. Când le-am spus despre ce este vorba și de faptul că mă temeam de o invazie a negrilor, ei m-au liniștit. Mi-au explicat că această alarmă nocturnă este doar petrecerea morților, ce avea loc la decesul cuiva."23 De aici încolo importantă devine curiozitatea științifică a lui Franz Binder, spiritul lui de naturalist școlit europenește, capabil să pună sub observație și un fenomen social, dar mai ales dorința de a vedea cât mai de aproape totul. E un exercițiu de punere sub lupă, dublat de o admirabilă capacitate de a stabili contacte cu oamenii: "Sigur că am vrut să văd și eu ce se petrece. M-am interesat la bekil-ul meu dacă s-ar putea să mergem acolo. El mi-a răspuns că se poate, dar numai fiind bine înarmați. Am poruncit ca 50 de oameni să se înarmeze bine și ne-am dus la petrecere. Aceasta se desfășura sub un copac mare. Când am sosit noi, negrii shilluk ne-au privit mirați. Erau în jur de o mie de oameni și toți goi. Ei l-au întrebat pe dragoman ce voiam noi. Când le-am spus că vrem doar să asistăm la petrecere mau condus la șahul Gjack24. Acesta stătea comod pe o piele de ghepard. Când ne-a văzut s-a ridicat, mi-a dat mâna și m-a scuipat în față. Acesta era un semn că voi fi bine primit."25 Contactele sunt verbale și fizice. Ambele au un caracter de tatonare, dublat de curiozitate, iar descifrarea sensului nu este întotdeauna ușoară. Confirmarea și acordul se produc treptat. Integrate între informațiile privitoare la relațiile dintre africani și "turci" și cele dintre "turci" și europeni, observațiile lui Franz Binder păstrează o doză de exterioritate a privirii, marcată de obișnuințele culturale ale europeanului, chiar și pentru cel destul de umblat prin lumea africană sudaneză: "Acum, dansul lor (care consta doar din sărituri și țopăieli) a continuat, dar nu prea mult. Aceasta pentru că fiecare voia să-l vadă pe luburendi - francezul. Nu se puteau sătura privindu-mă. Apoi au început să mă pipăie și să mă atingă. Totuși, când au devenit prea îndrăzneți, am plecat spre ambarcațiune."26

În același fragment descriptiv, referirile la nilotici se detașează prin acuratețea informației și prin solemnitatea descrierii: "Bărbații shilluk puteau fi admirați în toată măreția lor, unii negri în întregime goi, doar unși cu grăsime (aceștia erau săracii, care nu aveau vite, pentru a se acoperi cu cenușa provenită din arderea bălegarului). Alții erau albi (aceștia erau păstorii, care se acopereau doar cu cenușă). Alții erau vopsiți cu roșu (aceștia erau bogații, care amestecau pământ roșu cu cenușă; întâi se ungeau cu grăsime și apoi se pudrau cu acest amestec). Toți erau înarmați cu lănci. Femeile au totuși o centură din piele neprelucrată în jurul coapselor. La alte triburi ele sunt complet goale, ca și bărbații."27 Răzbat în notațiile lui Binder date despre organizarea socială, formule de separare identitară și chiar câte ceva despre economia și ocupațiile de zi cu zi ale neamurilor cu care se întâlnește: "Ele - femeile - au adus durra [sorg, n.n.] , fasole, susan, ouă, găini și ață grosolană de bumbac. Acestea le schimbau contra sării, a cepei și a câtorva mărgele de sticlă."28 Jurnalul lui Franz Binder este valoros și prin menționarea existenței și locurilor de așezare ale unor populații nilotice. Aflăm astfel că la Denab era reședința regelui shilluk și că, de-o parte și de alta a râului Sobat, afluent navigabil la dreapta Nilului Alb, locuiesc dinka. Aflăm și ce fel de troc practicau în regiune vapoarele a căror rută trecea pe acolo: "Aici se fac schimburi cu lănci, cazmale și sape de lemn, contra fildeș de la negri dinka."29 O simplă denumire, cea a cotiturii Gorfet il Nuer30, și constatăm că suntem aproape de triburile care vor reprezenta mai târziu un adevărat paradis al etnologilor.

Începând cu 26 noiembrie, semnele faunistice ale Africii centrale devin din ce în ce mai vizibile: "Cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui am ajuns pe malul vestic, la o mică pădure, unde se afla o turmă întreagă de girafe. Aceste animale de obicei bănuitoare erau atât de încrezătoare și curioase să vadă vaporul, încât au intrat în apă până la genunchi."31 Apariția acestor animale este, de altfel, firească, având în vedere că vapoarele lui Binder tocmai treceau de Bhar al-Zeraf, Râul Girafelor. O zi mai târziu, călătorul nostru depășește și Râul Gazelelor, Bhar al-Ghazal, "foarte puțin navigabil din cauza papurii numeroase și robuste."32 În orice caz - ne spune Binder - locurile "abundă în vânat. Am văzut de la distanță, păscând, elefanți, girafe, bivoli și antilope."33 În ziua de 30 noiembrie 1860 participă, chiar, la o vânătoare plină de peripeții și ale cărei învățăminte le va ține minte multă vreme. Bivolul doborât este un adevărat trofeu: "un astfel de exemplar robust nu am văzut niciodată. S-ar fi putut să cântărească cel puțin 15 chintale. Echipajele de pe cele trei vapoare au fost ocupate cu el un timp. Într-o jumătate de oră taurul era împărțit în bucăți și transportat pe vapoare. Eu am luat doar coarnele și țeasta."34

Dificultățile călătoriei devin din ce în ce mai evidente. Dacă înaintarea pe Nil, cu ambarcațiuni, era considerată cea mai comodă formă de a pătrunde spre inima Africii, ne putem imagina, citind jurnalul lui Binder și observând caracteristicile de adevărată expediție ale călătoriei sale, ce putea însemna un drum "pe uscat". Dacă această denumire ar fi proprie. Și în măsura în care, în locul unde se afla, uscatul ar fi reprezentat o posibilitate de deplasare demnă de luat în calcul. Timp de două zile, Binder nu poate înainta din cauza vântului potrivnic. Mlaștinile cuprind totul, imense: "De patru zile nu mai zărisem vreo casă sau oameni. aceasta fiindcă mlaștinile erau atât de întinse încât ochiul nu le putea cuprinde de pe uscat."35 Marile cotituri ale fluviului, acolo unde vântul nu mai e de ajutor, îngreunează și ele drumul: ".după o jumătate de oră a trebuit să coboare tot echipajul. Astfel, ambarcațiunea a fost trasă printre trestii. Până la ora 10 seara, oamenii s-au chinuit așa, fiind înțepați de sumedenie de țânțari."36 Zile întregi vasele trebuie să fie trase. Când ajung aproape de primele așezări ale negrilor nuer - de unde mai aveau de mers încă trei zile până la locul de debarcare, condițiile de hrănire se înăspriseră mult. Provizia de lemne se terminase, iar "soldații și marinarii trebuiau să se mulțumească cu boabe de durra."37 Notația etnografică intervine prompt și explicativ: "Acestea erau preparate de sclave și administrate oamenilor. Sclavele zdrobeau boabele pe o piatră și apoi făceau o fiertură sau un aluat copt pe o piatră. Echipajul se hrănea cu aceste turte și cu apă."38 Franz Binder nu cedează în ciuda condițiilor grele, ci își asumă condiția conducătorului de expediție care știe că se apropie de țel: "Nici eu nu mai mâncasem de multă vreme mâncare gătită. Mă mulțumeam cu ceapă, curmale și brânză. [.] Și totuși eram mulțumit și mereu bine dispus. Așa că ridicam moralul oamenilor."39

În seara zilei de 8 decembrie, echipajele ajung la Hellet Bahita40 de unde, pe uscat, ar mai fi fost doar patru ceasuri de mers până la locul de debarcare. Piedicile par a se apropia de sfârșit. A doua zi Binder ajunge la Gaba il Schambi41, locul "unde se fac debarcările și se mărșăluiește spre interiorul țării."42

Se poate spune că la aici Binder instalează o adevărată tabără: ".am construit câteva case și apoi am trimis vorbă șeicului negrilor kitch43 despre sosirea noastră."44 Reîncep tatonările, etapele de cunoaștere, recunoaștere și punere de acord. În dimineața zilei de 12 decembrie, după o așteptare care părea să devină lipsită de speranțe, "am zărit - povestește Binder - șaizeci de negri îndreptându-se spre noi. Aduceau în dar doi tauri. [.] Menirea lor era să vadă ce gânduri aveam. Către amiază a venit Dabidon cel Orb, unul din marii șeici ai negrilor kitch."45 Scenele sunt redate de Franz Binder amănunțit: "S-a așezat în afara îngrăditurii caselor. Eu l-am chemat. Am stat de vorbă mult, până am reușit să-l conving că intențiile noastre sunt pașnice. Totuși îmi reproșa faptul că venisem cu trei vapoare și peste 100 de oameni înarmați . Eu l-am asigurat că nu făcusem acest lucru decât pentru a ne apăra de lau (un mare trib de negri). La sfârșit m-a crezut și am făcut pace. I-am dat câteva brățări de bronz, iar el mi-a promis că-mi face cadou un taur. Celelalte căpetenii [.] mi-au trimis vorbă că mă vor vizita în câteva zile."46 Timp de trei zile au loc vizite, după care, în 15 decembrie, călătoria spre interior poate fi în sfârșit demarată. 0 zi după aceea, Franz Binder și însoțitorii săi ajung la Ali Kashef, "unde cu ani în urmă fusese prima bază a răposatului Malzac"47 și unde sunt întâmpinați de o căpetenie cu oamenii săi, care doreau să-i conducă prin ținutul mlăștinos.

Scena merită un comentariu. Aspectele psihologice ale întâlnirii sunt redate îndeaproape, cu surpriza necunoașterii și acomodarea dificilă. Pe de altă parte, notațiile etnografice pe marginea unor scene de ceremonial nu sunt nici ele omise, iar acordul, mai ușor de obținut în măsura în care sunt cunoscute anumite elemente necesare contactului, sunt și ele bine subliniate: "Când a ajuns la noi, căpetenia s-a aruncat la pământ împreună cu oamenii săi și apoi a privi în sus, rostind: Tchenin Mundit affot? ("Ce mai faci Mundit, ești sănătos?"). neprimind nici un răspuns s-a ridicat și a privit speriat împrejur, negăsindu-l pe Malzac printre oameni. [.] M-a privit apoi lung, măsurându-mă din cap până în picioare, spunând, în sfârșit, affot. A adus apoi o coajă de dovleac și mi-a întins-o. La un semnal al lui Ariodetch, toți s-au aruncat în genunchi cerându-mi binecuvântarea. Eu fusesem dinainte sfătuit de bekil-ul meu ce să fac. Am scuipat deci în coajă, am murmurat câteva cuvinte și apoi l-am stropit pe fiecare cu apă. Acum oamenii erau pe deplin mulțumiți și gesturile de recunoștință ale fiecăruia nu se mai sfârșeau."48

Expediția continuă a doua zi prin mlaștini. Condițiile de drum sunt foarte grele. Întâlnim aici un Franz Binder care își propune să nu se deosebească de oamenii săi prin facilități ale călătoriei, ci, dimpotrivă, vrea să-și afirme calitățile de conducător capabil să constituie un model pentru ceilalți: ".a trebuit să ne dezbrăcăm pentru a putea trece prin apă și noroi. Am vrut să dau un bun exemplu oamenilor [.]. Dar în curând am rămas în urmă, fiindcă picioarele, gambele și pulpele, tăiate de ierburi și trestie, sângerau foarte tare. Apa se făcuse roșie în jurul meu. Mi-am tratat tăieturile cu natron și am încălecat pe catâr (care mi-a fost deosebit de folositor în această situație)."49

Abilitățile europeanului nu-i mai erau de folos. Se pare, totuși, că drumul prezenta cu adevărat condiții deosebit de dificile chiar și pentru călătoria în acele locuri, căci bătrânul Mohamed - cu care Binder traversase de treisprezece ori deșertul nubian - îi spune că "nu-și imaginase niciodată așa ceva și că dacă ar fi știut n-ar fi venit."50 Călătoria se îngreunează și mai mult, deoarece mlaștinile sunt brăzdate cu întinderi de apă ce nu pot fi trecere decât cu bărcile. Trebuie luată legătura cu pescarii din zonă, care să-i ajute la traversare. Chiar dacă scurte, notațiile etnografice apar din nou. Așa află cam ce fel de locuințe și ocupații au locuitorii din zonă. Pescarii locuiau într-un sat și "își aveau locuințele pe o colină. [.] Dar erau mai degrabă niște găuri săpate în pământ."51 E din nou foarte important rolul indigenilor. Aceștia îl conduc, stabilesc contactele și rezolvă problemele care se ivesc. Astfel, călăuza aduce "numai cinci ambarcațiuni cu pescari. Ceilalți plecaseră cu carne uscată la negrii lau pentru a le schimba pe boabe de durra."52

18, 19 și 20 decembrie însemnează o traversare aspră, în care oamenii înotă efectiv printre iarbă și trestii, iar popasurile sunt scurte, cu ore de odihnă puține. Cu atât mai mult sosirea pe uscat este binevenită, iar întâmpinarea pe care le-o fac negrii eliab la El-Hel53 - unde, spune Binder, "aveam trei căpetenii cu care eram prieten"54 - este o excelentă dovadă de ospitalitate, într-o regiune în care obținerea hranei era una dintre cele mai mari probleme. Importanța etnografică a pasajului este evidentă. Căpeteniile trimit "îndată patru oameni, 2 tauri, lapte în cel puțin 30 de oale, apoi durra, simsin (susan) și ful kordofain (păstăi de pământ). Pentru mine au trimis o oaie grasă și o oală cu miere. În trei ore taurii erau tăiați și consumați. Atmosfera era veselă și greutățile au fost curând uitate. Aici am înnoptat."55 A doua zi, în 21 decembrie, după un popas "sub un copac mare, numit Schider il Megil (Copacul Liniștii)"56, expediția ajunge la negri agar, grup cultural-lingvistic aparținând etniei dinka.

Ziua de 22 decembrie însemnează în calendarul călătoriei atingerea a ceea ce ar putea părea punctul terminus: Ronga, locul în care se afla zeriba fondată de Malzac, un sat format din șaptezeci de colibe de paie îngrădite cu pari și înconjurate de un șanț de apărare. Sosirea și primirea se desfășoară după un adevărat ceremonial, specific locului și respectat cu strictețe, în care contează fiecare detaliu, de la înfățișare și îmbrăcăminte până la gesturi. Fiecare din părțile implicate simte necesitatea respectării pașilor: "În apropierea satului, sub un copac mare, Schider il Gejar (Copacul Schimbării), ne-am îmbrăcat toți în haine curate. Apoi am trimis niște negri înainte, în sat, pentru a vesti servitorii de sosirea noastră. După o jumătate de oră am zărit deja steagul și în curând am auzit și tobele. Toți bărbații au ieșit în întâmpinarea noastră sperând să-l salute pe stăpânul lor, Malzac."57

Aflăm amănunte despre ierarhia și organizarea socială a zeribei, despre relația dintre stăpâni și supuși și, mai ales despre modul în care Franz Binder parcurge etapele de preluare ale noii sale proprietăți. Povestitorul adoptă o atitudine paternalistă, în care predomină atenția pentru evitarea unor schimbări prea bruște și lipsa, mai generală, a unor intenții transformatoare de stare și statut social, care ar putea să afecteze echilibrul deja stabilit: "De îndată ce am sosit i-am pus în temă pe oameni despre moartea lui Malzac. Le-am spus că eu am cumpărat stabilimentul cu ajutorul consulatului austriac și că, deci, voi fi stăpânul lor. Dacă vor fi cuminți și muncitori mă voi purta cu ei precum vechiul lor stăpân. Toți au fost mulțumiți, mai puțin 11 negri liberi, care fuseseră sclavii răposatului. Cu aceștia am avut mult de lucru pentru a-i convinge că nu vreau să-i vând. Le-am spus că deși vor fi ai mei, o să fie tot liberi și-i voi privi ca pe propriii mei copii."58

Contactele se intensifică în zilele următoare, când sosesc mai multe căpetenii din vecinătate pentru a-l saluta pe noul stăpân al zeribei. Valoarea întâlnirilor și întărirea bunelor relații se măsoară prin nivelul ospitalității, măsurate prin numărul de animale tăiate și hrana oferită. Este evidențiat rolul gazdei, de această dată: "Am poruncit să taie 10 boi și 50 de oi și le-am dat cantități suficiente de durra."59 Descrierea petrecerilor care, inevitabil, se întețesc și se prelungesc, este subsumată de exterioritatea culturală a naratorului, specifică relatărilor timpului: "Apoi a început dansul, țopăiala și țipetele, acompaniate de toba mare și de alte instrumente. Această manifestare a durat trei zile"60 și a fost, finalmente întreruptă de gazdă.

O săptămână mai târziu apar alte probleme, legate de această dată de unele neînțelegeri dintre triburi, în care Binder se vede atras. Binder se pregătea de fapt, odată rezolvat diferendul intertribal, să pornească într-o călătorie spre interiorul regiunii, la "djuri"61 după care să-și ducă fildeșul adunat la locul de debarcare, cu cărători. Pasajul notează numele populațiilor din regiune și aduce unele informații despre ele. Aflăm de exemplu că, la momentul respectiv, ciec, agar și agjel erau în dușmănie cu gok, fagok și lau. Aflăm, pe de altă parte, și câte ceva despre nivelul de luptă al celor implicați și despre felul în care este percepută superioritatea armată a noilor veniți, al căror reprezentant "numai cu o pocnitură, și anume de pușcă, putea să omoare negri"62.

Informațiile etnografice sunt scurte. Apar câteva date sumare despre ceremonialul care preceda plecarea la luptă: "Sub un copac mare au făcut niște rugăciuni, după obiceiul mahomedan, și apoi s-a jertfit o oaie. Steagul, pe care scria în limba arabă: Illach, Ilach ille Allah, Mohamet rassulallah63, a fost stropit cu sânge."64 Cât despre indigeni, aceștia "făceau și ei rugăciuni după obiceiul lor. Au primit binecuvântarea de la căpeteniile lor."65 Ceremonialul de plecare rămâne un punct de interes și când Binder va povesti despre transportul colților de fildeș către fluviu. Orice călătorie fiind percepută ca un factor de primejdie, cărătorii respectau reguli stricte, în care calendarul naturii ocupa un loc important. Pentru a străbate drumul către fluviu, indigenii - care cărau, doi câte doi, poverile de fildeș - "au promis să apară odată cu zorile, pentru transport. Am încercat să îi conving să vină mai devreme, dar a fost zadarnic. Mi-au spus că după o noapte cu lună plină ei nu pleacă niciodată într-o călătorie (fiindcă aceasta se va sfârși rău). După ce au mai dansat, au cântat și s-au rugat încă o dată, au plecat cu toții."66

Despre contactele cu "djurii" aflăm, din păcate, foarte puțin. De la Ronga, Franz Binder a călătorit de două ori în interiorul regiunii, în ținuturile locuite de luo, bongo și mittu. Prima călătorie se desfășoară între 16 ianuarie și 1 februarie 1861. Informațiile sunt extrem de sărace. Aflăm doar că: "Satele, obiceiurile, tradițiile și poporul sunt cu totul diferite de cele ale altor negri. În 15 zile am cam străbătut țara și m-am împrietenit cu 3 dintre căpeteniile lor."67 Cea de-a doua călătorie începe în aprilie și durează până la începutul lunii iunie 1861. Binder o face în ciuda faptului că se îmbolnăvește de friguri galbene și, tratat doar printr-o metodă tradițională, îi este foarte greu. "Puțini au rămas în viață după o astfel de boală - va mărturisi el în relatări. După metoda arabă mis-a luat sânge din ceafă și apoi din venă. Prin pierderea mare de sânge m-am simțit ceva mai bine, dar am fost foarte slăbit. Opt zile am zăcut aproape în delir."68 Datele privind această expediție, cu adevărat în necunoscut, sunt încă destul de incerte. În primele zile înaintează relativ puțin înspre sud-vest, după care ajunge la imensele păduri de bambus unde se pare că existau mulți elefanți. Binder descrisese anterior desfășurarea unei vânători de elefanți. De data aceasta nu mai poate participa pentru că - spune el - "eram încă mult prea slab și lipsit de puteri pentru a mânui o carabină. În afară de asta, nu uitasem povestea cu bivolul sălbatic."69 Adăpostit într-un loc sigur, urmărește acțiunea și are ocazia să vadă "un animal puternic, cu colți așa cum n-am văzut în viața mea."70

Călătoria lui Binder atinge zone care la vremea aceea erau pete albe pe harta lumii: "După socotelile mele trecusem de Ecuator, dar nu aș putea spune cu siguranță asta. După 47 de zile, după ce ne-am împrăștiat în mai multe direcții și am adunat tot ce am putut, ne-am întors la stabiliment. Am ajuns în acest răstimp la triburi pe care nici un european sau turc nu le mai văzuse vreodată. Din cauză că am fost bolnav, nu am putut să observ tradițiile și obiceiurile lor."71 Fragmentul este interesant din mai multe puncte de vedere. Cercetătorii consideră că "este aproape sigur că, în această călătorie, Binder a pătruns în regiunea popoarelor azande. Nu se poate ști însă, cu siguranță, dacă a ajuns sau nu la ecuator."72 Partea cea mai importantă o constituie faptul că aceste informații pot fi coroborate cu datele pe care le oferă inventarele pieselor donate de Binder și piesele însele, având în vedere că cea mai mare parte a obiectelor colecției pe care el a format-o provin din aceste ținuturi. Compararea celor două nivele de informare poate aduce informații valide cu privire la itinerarul parcurs. Pe de altă parte, oricât de succinte, observațiile lui Franz Binder pun în valoare o chestiune de metodă, pe care se pare că el a intuit-o foarte bine. Ultima frază citată mai sus surprinde acest lucru: obiceiurile trebuie observate personal. În ciuda unei exteriorități culturale a naratorului, destul de vizibilă de altfel în relatare, observațiile lui Binder se caracterizează prin acuratețe. El nu povestește decât ceea ce a văzut cu ochii lui, nu-și implică decât contactele directe și introduce intuitiv, acolo unde poate, observația participativă, marca de bază a muncii viitorilor etnologi. Ne amintim în acest sens, cu titlu de confirmare, exemplul semnificativ al episodului ceremoniei de celebrare a morților pe care a văzut-o la negrii shilluk.

Binder revine la Ronga, unde 35 de case fuseseră distruse de un incendiu. Luase decizia întoarcerii la Khartoum pentru că se apropia, cu repeziciune, sezonul ploios. Pleacă de la zeriba în 2 iunie, mărșăluiește douăsprezece zile prin mlaștini, sub ploaie, și - însoțit de aceleași ploi torențiale, pornește spre capitala sudaneză la 17 iunie. "În fiecare zi ploua îngrozitor [.] .fiind uzi și rebegiți de frig. Dar vântul de sud, care suflă puternic în această perioadă, ne-a împins cu repeziciune înainte. Așa că am ajuns, fără a coborî măcar o dată pânzele, la Khartoum."73

Îl așteaptă bucuria dată de căldura unui pat și binefacerile casei sale construite, aici, în stil european. Din păcate, urmările călătoriei asupra sănătății nu se vor lăsa mult timp așteptate: se îmbolnăvește de dizenterie în formă gravă. Vindecarea definitivă o va obține odată cu întoarcerea în Europa, la Viena și apoi pe meleagurile natale, unde vine însoțit de servitorul său negru, Druis Abdullah, stârnind senzație pe unde trec. Tratat cu succes de bolile tropicale Binder se duce din nou la Khartoum, de data aceasta în calitate de conducător al consulatului austro-ungar din Sudanul turco-egiptean, post pe care îl obține în urma candidaturii depuse la Viena. În 1864 va reveni definitiv acasă. Începe o nouă etapă în viața sa, reluarea unei vechi formule de a trăi. De-acum totul se vede printr-o nouă prismă, o viziune presărată de amintirea întâmplărilor și locurilor pe care le-a străbătut, păstrate în note, în povestiri și în colecțiile donate, care vor fi, de acum înainte, elemente cheie nu numai în înțelegerea oamenilor pe care călătorul nostru ardelean i-a întâlnit, ci și a lui Binder însuși.

Autor text: Maria Bozan
Traducerea citatelor din limba germană: Augusta Dumitriu


1 Pentru prezentul material a fost utilizată traducerea din limba germană a relatărilor de călătorie ale lui Franz Binder privind expediția în Bhar al-Ghazal, realizată de Augusta Dumitriu, după textul Seine Reise und Erlebnisse im Orient und Afrika, publicată în lucrarea lui Kurt Binder, "Reisen und Erlebnisse eines Siebenbürger Sachsen um die Mitte des vorigen Jahrhunderts im Orient und in Afrika", apărută în 1930 la Sibiu. Textul acestei prezentări este în strânsă legătură cu articolul "Călătoria lui Franz Binder pe Nilul Alb. 1860-1861", material apărut în anul 2000 în publicația Călător la izvoarele Nilului. Franz Binder. 1820-1875, aferentă expoziției cu același nume, organizată la Muzeul de Etnografie Universală "Franz Binder" din Sibiu în acel an (curatorul expoziției: Maria Bozan). Partea de comentariu a articolului menționat aparține Mariei Bozan, iar traducerea numeroasele citate care intră în articol a fost făcută de Augusta Dumitriu. Prezentul comentariu este o versiune parțial modificată și completată la nivelul comentariului.
2 În traducerea în limba română a frazelor citate din notele de călătorie, pentru denumirile geografice, ale etniilor și ale numelor, am utilizat, când a fost posibil, transcrierea cea mai uzitată în plan internațional. Pentru citate am urmat transcrierea lui Franz Binder, care a trecut denumirile respective, așa cum le-a auzit, în grafie germană. Inițiala denumirii etniilor a fost scrisă cu literă mică.
3 Ibidem.
4 S-a păstrat grafia lui Binder. Având în vedere că este vorba de limba germană, grupul de litere "ch" se pronunță "h" ca in Mihnea.
5 Binder, F., op. cit. p. 251.
6 Mlaștina sudd-ului, în arabă al Sadd (însemnând "barieră"), este una din cele mai largi zone umede ale lumii. Formată de Nilul Alb în Sudanul de Sud, la confluența cu Bhar al-Ghazal, această mlaștină imensă, plină de alge, papirus și alte tipuri de vegetație iubitoare de apă, care în perioadele ploioase este tot atât de întinsă cât Anglia, a împiedicat călătoriile pe fluviu încă din cele mai vechi timpuri.
7 Notații ale lui Binder citate de Franz Remmel la pagina 26 din capitolul "Franz Binder und seine Erlebnisse" din lucrarea sa Über alle sieben Meere apărută în 1984 la Editura Albatros din București.
8 Binder, Franz, op. cit., p. 251.
9 Ibidem.
10 Păstrându-se grafia germană utilizată de Binder, grupul de litere "ch" se pronunță "k".
11 Grafia lui Binder.
12 Binder, F. op. cit., p. 252.
13 Idem, p. 265.
14 Idem, p. 252.
15 Idem, p. 251.
16 A fost păstrată transcrierea lui Binder, cu grafia germană.
17 Binder., F., op. cit., p.251.
18 Herminiera elaphroxilon, Adanson, un lemn foarte ușor, din care băștinașii confecționează bărci.
19 Binder, F., op. cit. p. 252.
20 Ibidem.
21 Idem, p. 265.
22 Ibidem.
23 Ibidem.
24 Conform grafiei utilizate de Franz Binder.
25 Binder, F., op. cit., p.265.
26 Ibidem.
27 Idem, p. 266.
28 Ibidem.
29 Ibidem.
30 Grafia folosită de Binder.
31 Binder, F., op. cit., p.266.
32 Idem, p. 267.
33 Ibidem.
34 Ibidem.
35 Ibidem.
36 Idem, p. 268.
37 Ibidem.
38 Ibidem.
39 Ibidem.
40 În textul lui Binder: Helet il Bahita. Pe harta din revista Petermann Mittheilungen (Gotha Justus Perthes, Nr. 15 din 1865) denumirea apare ca Hellet Bahita.
41 Transcrierea utilizată de Binder. Pe harta din revista menționată la nota anterioară denumirea apare ca Gaba el Schambil.
42 Binder, F., op. cit., p. 268.
43 Este vorba de etnia ciec, pe care Binder o numește, în germană, "kitsch".
44 Binder, F., op. cit., p. 268.
45 Idem, p. 269.
46 Ibidem.
47 Ibidem.
48 Ibidem. În întregul citat s-a păstrat grafia utilizată de Binder.
49 Idem, p. 270.
50 Ibidem.
51 Ibidem.
52 Ibidem.
53 Grafia lui Binder.
54 Binder, F., op. cit., p. 270.
55 Ibidem.
56 Ibidem. Grafia numelor fiind în limba germană, grupul de litere "sch" se pronunță "?".
57 Binder, F., op. cit., p. 270-271.
58 Idem, p. 271.
59 Ibidem.
60 Ibidem.
61 "Djur" este denumirea în limba arabă pentru grupul etnic luo.
62 Binder, F., op. cit., p.271.
63 A fost păstrată grafia germană din relatarea lui Binder.
64 Binder, Franz, op. cit., p. 272.
65 Ibidem.
66 Idem, p. 274.
67 Ibidem.
68 Idem, p. 275.
69 Ibidem.
70 Ibidem.
71 Ibidem.
72 Hirschberg, Walter, Die "Djur" in der Sammlung Franz Binder, în "Verhandlungen und Mitteilungen des Sibenbürgischen Vereins für Naturwissenchafte zu Hermannstadt, 1933/1934", Editura Kraft & Drotleff, Sibiu, 1935, p. 4.
73 Binder, Franz, op. cit., p. 276.


Editura "ASTRA MUSEUM"
Sibiu, 2011
Muzeul de Etnografie Universală ”Franz Binder” Sibiu

© 2011 C. N. M. ASTRA Sibiu